Drumul catre mine insumi

Intr'o zi in timp ce stateam de vorba cu D., despre cat de important este sa te cunosti pe tine insuti, am avut un soc, am realizat, poate nu pentru prima oara, ca nu ma cunosc pe mine cu adevarat. Seara cand am ajuns acasa, am continuat sa citesc din Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade, pe care il citeam de cateva saptamani. Culmea, capitolul la care ajunsesem se numea Drumul catre mine insumi. Am fost coplesita de gandurile acestui om(care sincer nici nu prea'mi place ca si scriitor), am simtit cu el fiecare cuvintel in parte..si probabil daca as fi vrut sa scriu undeva ce simteam in acel moment asta as fi scris:

Trebuie să mă cunosc. Trebuie să ştiu odată sigur cine sunt şi ce vreau. Am amânat mereu lucrul acesta, pentru că mi-era teamă. Mi-era teamă că nu voi izbuti să-mi luminez sufletul sau că lumina ce va aluneca asupra-i să nu mă îndurereze. Eu mi-am închipuit anumite lucruri despre mine însumi. Ce se va întâmpla dacă acestea nu există aievea? Dacă ele n-au fost decât o părere? Ceva mai mult. Eu am căutat să mă supun acestor trăsături pe care le-am socotit părţi din sufletul meu. Mi le-am impus şi mi le-am însuşit. Ce se va întâmpla cu ele, dacă voi şti că nu sunt decât nişte vestminte îmbrăcate în silă? Voi putea, oare, să le părăsesc fără să mă copleşească golurile sufletului meu? Am hotărât de multe ori să mă analizez până la capăt, să pătrund cât mai adânc şi calm în suflet. Dar n-am izbutit. Niciodată nu m-am putut concentra. N-am putut gândi asupra mea însumi. De câte ori încercam să mă analizez, mă trezeam într-un întuneric desăvârşit. De unde să încep să mă caut? Unde aş putea fi eu însumi? Ce caut eu? Sufletul meu. Unde? Şi cum se putea recunoaşte adevăratul meu suflet între miile de suflete pe care le port în mine?

Pentru că eu vreau să mă cunosc, pentru a înţelege calea pe care va trebui să păşesc!

Henry Jaeger, romanul "Disperatii" (1963)

Zilele trecute in timp ce rasfoiam o revista am dat cu ochii de ceva ce mi-a atras cu adevarat atentia, un pasaj mic extras din romanul lui Henry Jaeger. Nici nu am apucat sa termin de citit ultima propozitie ca am stiut- Si eu cred si simt la fel ca omul acesta!- "Nu, nu trebuie iubiti cei sanatosi, cei siguri de sine, cei mandri, cei multumiti, cei bucurosi- ei n'au nevoie! Ei primesc dragostea cu ingamfare si indiferenta doar ca pe un omagiu care li se aduce, ca pe o obligatie ce li se cuvine de drept. Un dar care se adauga altora, o podoaba in par, o bratara la incheietura mainii, asa socotesc ei daruirea totala a altuia, iar nu drept ratiunea si esenta intregii lor vieti. Numai celor pe care soarta i-a persecutat, numai celor tulburati, celor napastuiti, celor nesiguri, celor lipsiti de frumusete, celor umili, numai lor le poti ajuta intr'adevar prin iubire. Cine le daruieste viata lui, acela le ofera compensatie pentru ceea ce viata le'a luat. Numai ei stiu sa iubeasca si sa fie iubiti asa cum ar trebui sa iubim- cu recunostinta si modestie."