Henry Jaeger, romanul "Disperatii" (1963)

Zilele trecute in timp ce rasfoiam o revista am dat cu ochii de ceva ce mi-a atras cu adevarat atentia, un pasaj mic extras din romanul lui Henry Jaeger. Nici nu am apucat sa termin de citit ultima propozitie ca am stiut- Si eu cred si simt la fel ca omul acesta!- "Nu, nu trebuie iubiti cei sanatosi, cei siguri de sine, cei mandri, cei multumiti, cei bucurosi- ei n'au nevoie! Ei primesc dragostea cu ingamfare si indiferenta doar ca pe un omagiu care li se aduce, ca pe o obligatie ce li se cuvine de drept. Un dar care se adauga altora, o podoaba in par, o bratara la incheietura mainii, asa socotesc ei daruirea totala a altuia, iar nu drept ratiunea si esenta intregii lor vieti. Numai celor pe care soarta i-a persecutat, numai celor tulburati, celor napastuiti, celor nesiguri, celor lipsiti de frumusete, celor umili, numai lor le poti ajuta intr'adevar prin iubire. Cine le daruieste viata lui, acela le ofera compensatie pentru ceea ce viata le'a luat. Numai ei stiu sa iubeasca si sa fie iubiti asa cum ar trebui sa iubim- cu recunostinta si modestie."