Raman..

Sunt pe banca...intr`un parc mic
Ma gandesc...ma simt in siguranta sa fac asta aici. nimeni nu ma deranjeaza nimeni nu ma intreaba nimic.
Ma gandesc la acest oras. La faptul ca mi`am dorit atat de mult sa plec ...cat mai departe de aici. Sa merg...sa ating culmi, sa`mi implinesc vise...Am avut totdeauna impresia ca orasul asta mic, neoportunist m`a tinut pe loc, ba chiar m`a tras inapoi de nenumarate ori. Cu timpul, am prins ciuda pe el. De ce nu pot si eu sa plec? Oriunde altundeva...unde sa fie bine, mai bine ca aici.
Tot ce am facut in tot acest timp a fost sa`mi preocup mintea cu ganduri inutile, negativiste. Am realizat asta acum. Am realizat ca am fost nedreapta, superficiala si mandra, de neinteles de multe ori.
Exista locuri mult mai mici, mai sarace, mai neoportuniste decat aici. Exista oameni mai tristi ca mine. Si acum stiu ca veti gandi- Da, dar noi trebuie sa tintim cat mai sus...E adevarat, dar tot odata trebuie sa ne alegem timpul potrivit pentru asta.
Incerc sa vad partea buna a lucrurilor, incerc sa ma multumesc cu ce am si sa imi fac planuri pentru viitor, nu o sa fac asta toata viata, dar asta e ceea ce fac acum.
Privesc in jur ...in fata mea se afla un rond imens de flori rosii, langa mine un caine dragalas...negru, ma priveste intens. Vantul adie nerabdator scuturand florile, copacii...parca dorind sa grabeasca timup, sa`l ia impreuna cu el, intr`un dans continuu spre nicaieri.
Am invatat ca toate lucrurile au vremea lor si am realizat ca nu a venit inca vremea sa plec.
Sunt aici, bucurandu`ma de asta fara sa ma simt vinovata, incercand sa privesc viata prin prisma lucrurilor bune care vor veni. Stiu ca Dumnezeu are un plan cu privire la mine si pentru ca acest plan sa fie dus la indeplinire trebuie sa incep de jos, cu pasi mici.